Toate la timpul lor!

ʺMă  plimb acum pentru că la bătrânețe o să mă târăsc !ʺ – Mirela Retegan

Așa se intitula un articol care mi s-a deschis, în momentul în care am intrat pe facebook  după ce  revenisem în camera de hotel după o zi de mărșăluială prin Napoli. Articolul  respectiv relata exact ceea ce gândesc eu, de câțiva ani încoace, probabil și datorită faptului că înaintez în vârstă și ʺmă resimtʺ. Anul acesta am împlinit 41 de ani și am ales să mă sărbătoresc în Napoli și împrejurimi (Insula Capri, Coasta Amalfi). Asta fac de câțiva ani încoace. Îmi serbez ziua de naștere călătorind. Acesta este cadoul meu. 

Pot afirma că viața mea este o călătorie continuă pentru că am ales să o trăiesc așa.

Experiența mi-a demonstrat că ʺtoate se fac la timpul lorʺ.  Îmi dau seama de la o călătorie la alta că lucrurile se schimbă. E clar că aveam altă energie la 20 de ani. Acum la 41 nu mai am aceeași putere. Kilometrajul mi se dă peste cap mai repede. Dar accept realitatea și mă adaptez. Îmi dau seama că acum trebuie să profit maxim cât încă ʺmă mai țin balamaleleʺ. Acum încă mai pot să fac city- break-uri în care  să pot hălădui de dimineața până seara pentru a descoperi locuri și oameni. Încă mai pot să plec dimineața la ora 9 și să mă întorc seara târziu la hotel. Încă mai pot să mă opresc să mănânc sau să beau orice pe unde mă apucă. Dar, trebuie să mărturisesc că după un city-break de 4-5 zile mă întorc frântă de oboseală și am nevoie de 1 săptămână ca să îmi revin.

Fără să vreau fac comparații cu anii tinereții. Sună nașpa, știu, dar cam așa este. La 18-19 ani mergeam cu cortul. Nu mă deranja căldura sau apa care îmi intra în cort pentru că nu ne pricepeam să îl instalăm. Nu mă deranja că aveam toaletă și duș la ieșirea din camping sau pe câmp când mergeam la pescuit. Nu mă deranjau tânțarii, muștele, gândacii. Nu conta că trebuia să merg pe jos pâna la plajă o distanță considerabilă. Nu mă deranja nimic.

Acum vreau hotel cu camera cu baie proprie, aer conditionat, frigider, uscător de păr, în zonă liniștită și aproape de mijoace de transport. Acum mă deranjează disconfortul termic și zgomotul.

La 20- 30 de ani aveam mai multă libertate de mișcare. Făceam escapade cu fetele în Bulgaria, Milano și alte locuri. Ne permiteam să ne lăsăm prietenii sau soții acasă și să evadăm să ne facem de cap. Acum majoritatea au copii și alte responsabilități așa încât abia reușim să ne mai vedem la o cafea o dată pe an. Ne uităm cu nostalgie pe poze și ne amintim cât de frumos a fost și ne bucurăm că ne-a fost dat să trăim momentele alea care, cu siguranță, nu se vor mai repeta. Acum ele aleg hotel în regim ʺall inclusiveʺ pentru copiii lor.

Primele mele călătorii în afara țării au fost cu autocarul  pe distanțe de mii de kilometri (Kusadasi-Turcia, Paris-Franța)  și mi s-au părut ʺwowʺ. Acum și dacă mi se oferă gratis o astfel de excursie nu mă duc. Acum prefer avionul pentru că este mult mai rapid și mai comod. Nu mai suport să depind de alțiiǃ 

Am avut posibilitatea să călătoresc foarte mult cu prietenii, partenerul de viața și chiar singură (la cursuri de perfecționare sau pentru intervenții medicale). Pot spune că acele călătorii cu mine au fost printre cele mai frumoase.  Am trăit momente de care aveam nevoieǃ Să fiu eu cu mine, să stau la o cafea pe malul mării, sau pe o bancă în parc. Să îmi pot da frâu liber sentimentelor, să pot râde în hohote, fără teama că aș putea fi penibilă, sau să urlu de durere în gura mare (din păcate au existat și astfel de momente) pentru a mă descărca.

Acum nu prea mai fac asta. Acum călătoresc cu soțul meu și mă ʺdescarcʺ în fața lui pentru că știu că mă înțelege și nu mă judecă și îmi dă confortul psihic de care am nevoie. Suntem ca doi copii nebuni dornici să descopere cât mai multe locuri și ne bucurăm de tot ce ne înconjoară. Ne distrăm maxim când ne rătăcim, când ne oprim într-un parc să ne relaxăm, să bem sau să mâncăm ceva.

Suntem un fel de Lolek și Bolek și ne place ʺfilmul nostruʺ.

Cu toate acestea mai ʺfurʺ, din când în când, momente cu mine. Mai plec pe jos sau cu bicicleta pâna la serviciu sau pe unde mai am treabă. Mă mai opresc prin parcuri să stau pe o băncuță la o cafea sau să mă amuz când mă stropesc când vreau să beau apă de la ciușmea, să îmi cumpăr o vată pe băț, să citesc câteva pagini sau să ascult muzică.

În nenumăratele mele călătorii am avut ocazia să văd oameni în vârstă călătorind și i-am admirat sincer. Dar, fără să vreau m-am întrebat: ʺ Cât de mult te mai poți bucura când ești într-un scaun cu rotile sau te sprijini într-un baston, când vederea îți este slăbită și mai ai și alte probleme de sănătate? Când nu mai poți mânca sau bea ceea ce vrei pentru că nu îți permite regimul?

Am întâlnit câteva persoane ʺbinevoitoareʺ care simțeau nevoia să mă sfătuiască ʺsă strâng acum ca să am la bătrânețeʺ și abia atunci să mă plimb. Ce glumă bunăǃ Cine îmi garantează mie bătrânețea? Și de ce să las timpul să treacă? Culmea este că acele persoane făceau parte din categoria celor care nu au au avut concedii, care nu văzuseră mai nimic și ajunseseră acum în punctul în care și-ar fi dorit să o facă dar nu se mai putea fie pentru că nu își permiteau din pensie, fie pentru că nu puteau  ieși din zona de confort în care se obișnuiseră  să trăiască.

Dar fiecare alege cum vrea să traiască !

Eu vreau  să trăiesc prezentul, să trăiesc ACUM, nu să aștept bătrânețea care vine oricum. Mă gândesc la viitor doar în ideea că îmi fac planuri de călătorie. Peste câțiva ani voi schimba destinațiile. Probabil voi face turism ecumenic  sau croaziere pe mare. Cine știe?

În călătoria mea prin viață am ales trenul care a oprit unde am vrut eu, a mers cât de repede am vrut eu  și am avut partenerii de călătorie  pe care trebuia să îi am la momentul respectiv. Unii au coborât pe traseu pentru că aveam destinații diferite, alții mai călătoresc încă cu mine dar probabil vor coborî în curând și sunt convinsă că vor există cu siguranță unii care mă vor însoți păna la destinația finală.

VA DORESC: ʺSĂ VĂ FIE VIAȚA O CĂLĂTORIE PLĂCUTĂǃʺ

Comments

Comentarii