Dimineata …. in alta viata

 altavCafeaua nu mai era amară, şi deşi  toată casa părea atât de suferindă inima mea îşi începuse procesul de recuperare. Eram fericită pentru că nu mai era nimic care să îmi stea în cale. Nu mai era nimic care să mă ţină pe loc, reuşisem să mă rup de cel mai mare rău din viaţa mea – iubirea pentru tine. Şi spun rău pentru că iubindu-te pe tine am inceput să mă urăsc pe mine. Ţi-am dat ţie totul, ţi-am dat sufletul meu, ţi-am dat inima, ţi-am dat palmele, buzele, braţele, ochii, zâmbetul, sărutările, îmbrăţişările, orgoliul, demnitatea.

Toate erau ale tale. Şi le-ai distrus. Le-ai zdrobit, le-ai călcat în picioare şi nici măcar nu te-ai obosit să le arunci la gunoi.  Tu în schimb, te-ai păstrat intact. Intrai şi ieşeai din sufletul meu când aveai chef. Şi dacă nu găseam portiţa asta de scăpare, şi dacă acum nu îmi beam cafeaua singură, ce se întâmpla cu mine? Mai existam? Sau mă pierdeam încet, încet  până nu mai rămâneam cu nimic? În mod paradoxal, mă bucur că am avut putere să plec, să îţi spun “NU”, să renunţ la tine aşa cum tu ai facut-o de nenumărate ori, să îţi iau şi eu ţie zâmbetul acela idiot de pe faţă măcar pentru o clipă, să simt că te zdrobesc. Şi să nu regret nimic; să plec fără să mă uit în urmă şi să mă bucur de asta. Să  mă simt eu, să mă simt liberă şi fericită. Să mă simt femeia care am fost şi care trebuie să fiu… 

(autor necunoscut 🙂 )

Comments

Comentarii